Domnule Președinte:
Pe 12 octombrie 1979, pe același podium, Comandantul șef Fidel Castro Ruz, a avertizat că, dacă nu rezolvăm pașnic și înțelept nedreptățile și inegalitățile momentului, viitorul va fi apocaliptic.
Încă suferim ravagiile colonialismului și neocolonialismului.
Beneficiile promise ale globalizării neoliberale au fost o himeră. Inegalitățile și excluderea au fost accentuate, atât în lumea reală, cât și în spațiul cibernetic.
Dezbaterile noastre futuriste au loc în timp ce genocidul din Palestina continuă, fără un răspuns eficient din partea comunității internaționale, când chiar și instituțiile și lucrătorii Națiunilor Unite sunt ținta focului Israelului.
Creșterea fascismului, a xenofobiei și a discriminării care alimentează ura este alarmantă.
Oamenii au nevoie de mai puțină interferență și mai multă solidaritate; schimb mai puțin inegal și mai multă echitate; mai puțină politizare și standarde duble și mai mult dialog, cooperare și respect pentru dreptul lor de a-și alege sistemul politic, economic și social, ca o condiție esențială pentru asigurarea coexistenței pașnice. Altfel, Pactul pentru Viitor va fi doar un alt document, ale cărui aspirații nobile vor fi cu greu îndeplinite.
Pentru Cuba, principalul obstacol în calea bunăstării și dezvoltării este blocada criminală a Statelor Unite și includerea sa infamă în lista arbitrară și unilaterală a statelor care se presupune că sponsorizează terorismul.
Planeta suferă efectele devastatoare ale schimbărilor climatice, fără ca societățile bogate să pună capăt consumerismului nestăpânit care îl generează și fără suficientă voință politică pentru a canaliza fondurile cerute de Obiectivele de Dezvoltare Durabilă sau de reducerea reală a datoriilor. Pentru milioane de oameni, în special în sud, posibilitatea unui viitor decent este și va continua să fie o utopie.
Va fi greu de crezut în acest viitor promis, atâta timp cât țările dezvoltate se opun reformei profunde a arhitecturii financiare internaționale, ale cărei discuții trebuie să se concentreze asupra ONU.
Dacă această revendicare istorică și justă a fost atât de diluată în Pactul pentru viitor, ar trebui să credem atunci în promisiunile unui acces mai mare la resursele esențiale pentru dezvoltarea noastră? Cum putem avea încredere în promisiunea păcii, a neintervenției și a multilateralismului în timp ce constrângerea, egoismul, dominația și hegemonismul cresc, iar Carta ONU și dreptul internațional sunt încălcate?
Viitorul la care aspirăm a fost întocmit cu zeci de ani în urmă, cu rezoluții importante pe care însăși această Adunare le-a adoptat, toate rușinos uitate. Ceea ce trebuie să prevaleze, odată pentru totdeauna, este voința politică de a aborda eșecurile structurale și morale ale sistemului internațional care ne împiedică să o realizăm. Pentru milioane de ființe umane, mâine va fi prea târziu.
Mulțumesc mult.